Al doilea motiv
pentru care oamenii simt emoții extreme are legătură cu ceea ce au învățat despre emoții în perioada copilăriei.
Dacă atunci când este trist, copilul se află într-un mediu în care primește alinare, mediu în care părintele îi explică cu blândețe că ceea ce simte este o emoție firească – acest lucru îl ajută pe copil să înțeleagă de ce se simte astfel în acel moment. Pe termen lung, această acțiune îl va ajuta să își tolereze și să îți gestioneze mult mai ușor emoțiile care se vor activa în diverse contexte de viață.
Pe de altă parte, dacă atunci când este trist, copilul este pedepsit pentru că ceea ce simte (spre exemplu: „nu mai plânge că îți dau eu un motiv să plângi!”) sau este ignorat, atunci emoțiile pe care le simte copilul sunt mult mai înfricoșătoare. De asemene, sunt neprocesate (adică, rămân neînțelese). Acești copii vor ajunge adulții care cred că a avea emoții este ceva rău sau greșit.
Un alt factor implicat în procesul nostru de învățare din perioada copilăriei este stilul de atașament (atașamentul reprezintă nevoia de a stabili conexiuni afective cu persoanele importante din viața noastră, spre exemplu cu mama, tata și alte persoane importante).
Atașamentul este necesar pentru supraviețuire. Scopul acestei legături este de a se crea o conexiune emoțională între cei mici și vulnerbili care au nevoie de protecție și persoana care le-o oferă. În timp, aceste conexiuni se transformă în tipare, care diferă în funcție de relația existentă între părinte și copil. Astfel, există patru tipuri de atașament:
Atașamentul securizant – se dezvoltă atunci când părintele îi satisface nevoile primare ale copilului;
Atașamentul nesecurizant – apare în momentul în care părinții sau aparținătorii eșuează în a înțelege nevoile copilului (și implicit nu i le satisfac);
Atașament supraimplicat – se formează atunci când părintele sau aparținătorii fie îi oferă copilului ceea ce cred ei că acesta are nevoie, fără a fi atenți la reacțiile copilului; fie răspund la nevoile copilului abia după ce acesta are o reacție emoțională foarte intensă;
Atașament evitant – se formează fie atunci când părinții înțeleg greșit nevoile copilului, fie când reacția părintelui este agresivă (atunci când copilul are o nevoie primară). Acest lucru duce la activarea fricii copilului. Pe termen lung, acest lucru are consecințe negative. Spre exemplu, se formează frica adultului de a cere ce are nevoie, inclusiv o îmbrățișare…
În concluzie, se pare că mixul între sensibilitatea biologică și experiențele din copilărie cu emoțiile (pedepsire, ignorare) au o contribuție semnificativă în dezvoltarea tulburărilor emoționale la vârsta adultă.