Tomson (1991) definește strategiile de coping ca fiind niște mecanisme de reglare emoțională, ceea ce presupune și reglarea cognitivă a răspunsurilor emoționale la evenimentele negative din viața de zi cu zi, ce au drept consecință, intensificarea emoțiilor individuale.
Aceste strtegii sunt de fapt pattern-uri stabile, emoționale, cognitive și comportamentale, de a face față evenimentelor percepute negativ de către individ, nefiind comparabile cu trăsăturile de personalitate. Cu alte cuvinte, modul în care o persoană face față stresului din viața sa și cum se adaptează la situațiile prezente.
Lazarus și Folkman (1984) definesc „stresul” ca fiind o relație particulară între individ și mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care exced resursele proprii și amenință starea sa de bine, evaluare ce duce la declanșarea unor procese de coping (răspunsuri cognitive, afective și comportamentale) la feedback-urile primite. Plecând de la această definiție, se pot extrage două caracteristici ale strategiilor de coping:
Presupune un efort conștient, îndreptat către modul în care situația negativă este percepută, prelucrată și stocată;
Presupune o anumită procesualitate și etapizare astfel: anticiparea situației, confruntarea și redefinirea situației, analiza semnificației în urma confruntării.
Din punct de vedere cognitiv, în momentul în care o persoană se confruntă cu un eveniment stresant, acesta este perceput subiectiv, analizat și interpretat conform experiențelor anterioare de viață, rezultând astfel distorsiunile cognitive în prelucrarea informației, în redefinirea situației în funcție de experiențele proprii, individuale, generând un comportament adaptativ (overt și covert behaviour). Astfel, se poate întâmpla ca în „prelucrarea” cognitivă a anumitor situații, să apară un dezacord între percepția sa (ceea ce stabilește că este „amenințător”) și realitatea.
În cadrul acestui proces cognitiv de evaluare, unde pot apărea distorsiuni cognitive, adesea se pot continua cu reevaluări mentale care, însă, nu se mai adresează situației inițiale. Aici apar în discuție credințele intermediare și cele centrale (schemele cognitive).
Aceste reinterpretări duse la extrem, pot declanșa anumite boli psihice. Spre exemplu, mecanismele defensive, aplicate neselectiv, survenite pe o strucutră de personalitate dizarmonică (de pildă, tulburarea de personalitate paranoidă), pot duce la debutul schizofreniei paranoide.
Același mecanism este întâlnit și în bolile somatice, care au un impact psihologic real, fenomen psihic ce poate duce la agravarea prognosticului inițial.